LA IAȘI, „CARMEN” DUPĂ O JUMĂTATE DE VEAC

Autor: Anca Florea
23 septembrie 2015

A devenit o obișnuință ca Opera din Iași să înceapă stagiunea sub semnul evenimentului, astfel încât, de această dată, publicul a fost invitat, la mijloc de septembrie, să redescopere celebra Carmen de Bizet, readusă pe scena teatrului în straie noi, înlocuind producția realizată în urmă cu o jumătate de veac, păstrată în repertoriu până de curând. Poate nu întâmplător, echipa care a lucrat spectacolul este internațională, regizorul ceh Karel Drgac colaborând cu Cristina Cottescu (de la ONB, ca regizor secund), cu praghezul Josef Jelinek, semnatarul costumelor, cu Octavian Neculai (de la București) pentru decoruri, invitat să conceapă coregrafia fiind binecunoscutul Carlos Vilan, sosit de la Madrid.
Din fericire, viziunea se menține pe coordonate tradiționale, respectând epoca în care a fost gândită acțiunea, desigur „citită” într-o cheie actuală, încercând o mișcare alertă, cu relații firești între personaje, în spiritul temperamentului iberic, împlinit și prin dansurile frecvent întâlnite de-a lungul spectacolului, fie evocând explozivul flamenco, fie în duete clasice desprinse cumva de conturul general, într-o mixtură pe care chiar coregraful a declarat că o utilizează adesea, probabil pentru contrast. Decorul se schimbă de la un act la altul, piațeta – cu fântână regăsită în orice orășel spaniol, încadrată de case cu arcade și balcoane, având în fundal o structură metalică pe două planuri ce asigură mișcarea continuă, în paralel cu cea de pe „stradă”, umplând astfel scena -, lăsând locul tavernei lui Lilas Pastia, păstrând acea etajare, completată cu trepte, iar zidurile aducând, în lumina oșie difuză, pitorescul localului unde aceleași mese cu scaune de lemn întâlnite în primul act sunt completate cu o imensă masă rotundă, pe care urcă personajele, sugerând poate arena corridei… ce va urma; dar actul III schimbă total atmosfera, doi pereți de stâncă abruptă, cenușie, pe care coboară câțiva contrabandiști cu făclii și saci grei, lăsând doar o trece îngustă pentru cei ce fac un popas în „tabăra” din munți; dar pe introducerea orchestrală, în noaptea învăluită în ceață, doi tineri îndrăgostiți dansează expresiv, tandru și pătimaș, într-un adevărat „pas de deux” neo-clasic decupat din… altă poveste, caldă și romantică. Surpriza vine însă prin „legarea” directă cu ultimul act, pereții de stâncă „deschizându-se” pentru a face loc ambianței din fața arenei, inundată de lumină „albă”, cu afișe înfățișând toreadori și tauri furioși, cu o poartă largă prin care intră, după o defilare somptuoasă, toți cei implicați în corrida, precum și spectatorii îmbrăcați de sărbătoare; iar totul este precedat de o strălucitoare secvență de flamenco, dansată pe muzica suitei Arlesiana de Bizet, balerinii fiind ei înșiși cuceriți de ritmurile și mișcările atât de speciale, de mare efect; și aici a frapat un „insert” clasic, mândrul toreador și o suplă balerină în negru, cu coarne simbolizând taurul, „luptându-se” cu grație printre interpreții dansului popular spaniol. Iar când lumea intră la corrida, Carmen rămâne în fața porții, așteptând parcă ostentativ întâlnirea cu Jose, cei doi se înfruntă violent, el găsește (cam… brusc) pe jos un cuțit (pe care și Carmen îl văzuse, anticipând poate deznodământul), o ucide, iar pe ultima lui replică – „puteți să mă arestați, eu am ucis-o” – apar… Frasquita și Mercedes, încearcând să-i smulgă cuțitul cu care… este și el ucis – din greșeală sau chiar Jose se aruncă în acel tăiș fatal? Nu știu, dar finalul este surprinzător, închizând însă „cercul” întâmplărilor derulate în timpul Preludiului operei, în care Don Jose comite o crimă, așa cum spune nuvela lui Merimee, așa cum… nu-l gândește compozitorul. Adevărul este că nu prea sunt clar rezolvate nici evadarea din actul I și nici „descoperirea” Micaelei de către contrabandiști… Costumele multicolore păstrează, în majoritate, caracteristicile din Peninsulă, rochiile având culori tari, cu mult roșu, parte identice (de ce, nu am înțeles), parte însă de cu totul altă factură și croială, cumva „rătăcite” printre cele bogate, cu volane; mai toate fetele poartă pantofi cu baretă, dar Carmen apare inițial în picioarele goale, iar Micaela are cisme negre cu toc, chiar și când urcă muntele, deși este „o tărăncuță”. Soldații au uniforme în crem și galben, copiii sunt îmbrăcați lejer, ca în secolul XIX, (poate) ca și azi, Carmen este îmbrăcată provocator și cu gust, Don Jose schimbă uniforma cu veșmântul negru, iar Escamillo poartă costume de veritabil toreador, elegante, sclipitoare. Corul este permanent implicat scenic, dar, asemeni copiilor extrem de numeroși, au unele gesturi stereotipe sau rămân în stop-cadru, cu spatele la eroii dramei (actul III), iar soliștii construiesc personaje credibile, cu trăiri intense și izbucniri încărcate de patos, disperare sau dramatism.
Producția beneficiază de distribuții omogene, cu interpreți invitați din țară sau din străinătate, în cea de a treia reprezentație, la care am asistat, evoluând, în rolul titular, mezzosoprana Ramona Zaharia, acum angajată în Germania, la Dusseldorf, după anii în care a fost solistă la Opera din Timișoara, revenind însă ca oaspete pe scena ieșeană unde a făcut primii pași dar, incredibil… în cor! Frumoasă, cu un glas învăluitor, egal, condus cu siguranță și muzicalitate, cu acute superbe, o frazare și un rafinament perfect adecvat muzicii franceze, având și o pronunție excelentă, inclusiv în proza rostită cu dezinvoltură – pentru că la Iași se prezintă varianta cu text vorbit și cu secvențe cântate care, de obicei, se „taie”. Ramona Zaharia a fost, cu adevărat, Carmencita, așa cum și-o imaginează orice meloman, așa cum ar fi închipuită de orice regizor, expresivă, bună actriță, dar în primul rând o artistă care știe și poate să cânte cu un firesc și o calitate interpretativă deosebită. Partener i-a fost tenorul Marius Budoiu, tenor clujean a cărui experiență și inteligență se simte de fiecare dată, abordând rolul cu ardență, nuanțat, rezolvând „aria florii” mai curând ca pe un lied ce cuminează totuși în forță, apoi exploziv în ultimele acte, cu o trăire parcă mai intensă ca oricând. Soprana Ana-Maria Donose a fost o Micaela departe de timida și inocenta fată de la țară, feminină, mai curând hotărâtă și cu aplomb chiar și în duetul de dragoste, curajoasă în scurta înfruntare cu Carmen, aspecte regăsite și atitudine și în maniera de cânt, cu voce robustă, bine condusă. Iar baritonul Adrian Mărcan (de la Brașov) și-a pus în valoare timbrul generos și apariția impunătoare, cu o prestanță de țanțoș Escamillo, având anvergura personajului și în plan vocal, poate puțin forțat în arie, dar și cald-pasional în relația cu aceeași Carmen. (Alte) surprize deosebit de plăcute au fost soprana Angelica Mecu-Solomon (Frasquita) și mezzosoprana Marinela Nicola (Mercedes), creionând prototipuri simpatice, dar mai ales cântând bine, integrându-se în ansambluri cu rigoare și suplețe, asemeni tenorilor Florin Roman (Dancairo) și Ovidiu Manolache (Remendado), edificator în acest sens fiind cvintetul din actul II. Baritonii Victor Zaharia (Zuniga) și Ioan Cherata (invitat de la Craiova pentru rolul Morales) au fost, de asemenea, la nivelul unei distribuții omogene, relaționându-se cu partenerii pe linia firescului în jocul de scenă și cu profesionalism în echilibrarea întregului demers muzical. Corul (pregătit de Manuel Giugula) a sunat curat și expresiv (cu oarecare incertitudine tenorii în primul act), corul de copii (condus de Rauca Zaharia) a susținut cu acuratețe partitura, mult prea „sonor” în debutul intervenției din primul act, temperat apoi în limitele cerute, copiii simpatici țipând și agitându-se însă prea mult la vederea steagului arborat, acoperindu-i astfel pe cei care, între timp, cântau. O remarcă similară trebuie făcută și în ce privește dansul cu bătăi excesive în podea, foarte reușit coregrafic, dar… estompând serios „cântecul gitan” atât de frumos interpretat de Carmen. Orchestra a sunat dens, cu planuri destul de diferențiate, dar așteptam un plus de nerv și strălucire… meridională, dirijorul Cristian Oroșanu preferând precizia rezervată, deși decalajele în relația cu scena au fost numeroase și destul de severe, redresându-se totuși, acordând atenție intrărilor, temelor, construcției generale, astfel încât spectacolul din acea seară a avut unitate și coerență, pe bună dreptate aplaudat și ovaționat entuziast de către publicul care a umplut sala până la refuz.
Cu siguranță, deschiderea stagiunii cu noua producție a operei Carmen a constuit o idee inspirată a managerului Beatrice Rancea, cu siguranță va face „serie lungă”, pentru că opera de Bizet încântă oriunde în lume și pentru că noua montare place ochiului și propune o realizare în plan muzical de certă calitate. Cât despre micile scăpări sau neîmpliniri, se pot înlătura ușor în viitoarele reprezentații, după ce emoțiile primelor spectacole vor dispărea și totul se va „așeza” într-o versiune atractivă ce merită văzută și… ascultată.

ANCA FLOREA